DACII

Printre file de istorii se zăreşte o perioadă,

                                   IV

La Sarmisegetuza-n noapte, peste timp de aşteptare,
Se apropie Gelula şi Xenogeneu călare
Murmurând ca din ceasloave, rugăciuni de ei ştiute
Către Decebal se-ndreaptă, pregătiţi să îl ajute.
- Te-aşteptam Xenogeneu, tu înţelept hultan ktistai
Sala tronului aşteaptă că alături să îmi stai.
- De-ai venit, aş vrea să ştiu. Poporul meu va fi răpus ?
Fi drept, Xenogeneu şi spune-mi, ce vezi venind de la apus ?
-Văzut-am stelele cum trec fără sclipirea lor de seară,
Cum soarele şi-a rupt o rază şi-a prefăcut-o în chip de ceară.
Citit-am cerul în taina nopţii, cu de-amănuntul l-am privit,
L-am cercetat şi-n zorii zilei şi în amurg spre asfinţit.
De trădători ţi-e ţara plină că bolta nopţii-nstelată
Străbun pământul, neîmpăcat, va fi de-acum că niciodată
Vedeam cohortă, cavalerii, ducand cu ei daci capturaţi
Şi în semn de umilire, toţi în lanţ erau purtaţi
- Asta vezi ? Mă tem că-i drept, tot ce-îmi spui citind în stele
Tare aş vrea să pot să scutur toate tainele din ele
C-apoi, cu a lor putere, şi la timpul potrivit
Să preschimb ca prin minune, tot destinul hărăzit !
Iar de-acum, dragă Gelula, nu pot sta în voia sorţii
Vom lupta până la unu, piept la piept cu umbra morţii
Zeii-mi cer că să plecăm, până zorii se revarsă
De ne-om rătăci pe drum, ne-ntâlnim la Piatră Arsă.
Groaza peste tot se-arată, dacii luptă cu-ndârjire
Şi purtaţi plini de speranţa se încred în nemurire
De la Istru la Drobeta, din Napoca la hotare
Se cutremură pământu’ plin de griji şi-nfiorare
Prin Carpaţi pe creste sus, oştile stau pregătite,
Îşi pândesc, cruzii vrăşmaşi, cu-a lor săbii otrăvite
Dar puterea, nu le-ajunge, braţele-s neputincioase
Iar vrăşmaşul iute vine cu armate numeroase
Lupta grea se înteţeşte, bieţii daci se duc pe rând,
Peste ei, neiertătoare, moartea trece triumfând.
Oastea Daciei măreţe, ceas de ceas se prăbuşeşte
A romanilor putere, tot mai mult o vezi cum creşte.

                                   V

După o vreme de tăcere în destin un semn apare
Ce dezlănţuie furtuna sus în munţi şi pân’ la mare
Dimineţi purtate-n lacrimi pe la porţi la Sucidava
Şi de inimi pustiite prin cetatea Petrodava.
Zile, nopţi, trecură toate cu necazuri încă un an
Decebal află în taină de izbândă lui Traian
-Am venit mărite rege, că să-ţi spun : Ne-au biruit !
Infanterii, căpetenii, au luptat până-au murit.
Ne-au lăsat cântec de jale peste tot auzi bocind
Pe femei cu prunci în braţe de durere rătăcind.
Trupuri mii zac pe pământ iar prin codrii lupii plâng
Vulturii s-adună-n cete sus pe creste prin Parâng
Tot oceanul de speranţe pentru daci parcă a secat
Îndurare nu vor cere, capul lor nu stă plecat.
-Îmi ajunge, vremea asta, mi-a vestit Xenogeneu !
Şi de atunci sufletu-mi plânge şi mă chinuie mereu.
El îmi spuse că pe ceruri, stelele şi astrul nopţii
Numărau rând după rânduri, oastea mea predată morţii,
Cum poporul meu cel liber, neam de oameni preacinstit
De la dreapta lui măsură, va fi-ndepărtat silit.
Şi de-atunci - tot el îmi spuse- multe lacrimi va vărsa,
Până Pontus Euxinus, de durere va seca.
Vreau să pleci, să cauţi oameni, pe femei să le adune,
Să le-adăpostească-n munte prin locuri de rugăciune
Mai cu seamă, a lor copii du-i cu grijă-n sanctuare
Locul unde vor primi adăpost şi de mâncare.
Despre voi, soldaţii mei şi de-avoastră bravă faptă
Mărturie voi da lumii ce în ceruri mă aşteaptă
Eu cu greu pot să privesc, ţara asta minunată
Cum căzu ea, din înalturi, că un fulger dintr-o dată
Dau străjerilor poruncă, ca la mine să mi-i cheme
Pe toţi ce ce poartă astăzi ale Daciei însemne
Să-mi răspundă fiecare, cum şi-a onorat cetatea
După rang la orişicare îi voi cere libertatea.

                                   VI

Şi s-a făcut linişte în ceruri şi lacrimi reci s-au scuturat,
Din norii plini de întristare ce peste munţi s-au adunat
Sub bolta tulbure şi sfânta, lângă căruntul munte-nalt
Decebal, tăcut şi singur ca un monah a-ngenuncheat.
- O divine împărate, Tu Zamolxe cel dintâi !
Iată-mă, cerându-ţi voie să-mi pun vieţii căpătâi.
Am luptat până la capăt, eu sunt ultimul soldat
Nu mă las legat în lanţuri de al Romei împărat!
- Decebalus, Decebalus, zeii-ţi cer  tu i-a aminte
Să nu-nfigi pumnalul rece într-o inimă fierbinte,
- Iartă-mă, acum Zamolxe, Tu stăpân şi domn ceresc
C-a mea inimă tot cere, greu blestem că să rostesc
Să blestem pe oricine, să blestem chiar pe-ai mei
De vor vrea să-mi vândă munţii şi tot aurul din ei
Aurul, ce greu îmi pare că atârnă prin Carpaţi
El a îmbătat coroana vitregiţilor mei fraţi.
Dar de vor să se slujească de a zeilor putere
Pun sub paza Ta Zamolxe orice aur care piere
Cer, ca ochiu-Ţi să nu vadă de e dac ori venetic,
De-i tâlhar piară oricare, de la mare pân’ la mic.
 
                                   VII
 
Cum trecea timpul fugar, firul lumii răsucind
Număra vieţile frânte în războiul fraticid
Pe când nobili se-adunară mai cu seamă la Senat,
Cercetând sorţii izbandei, mult râvnită de împărat,
La palat, porţine-nalte se deschid greoi în sus
Pe sub care solemn trece, chiar Tiberius Tacitus.
Un bărbat cu pieptul lat, în armuri negre cuprins
Aducând un suveran neclintit cu suflet stins.
Se opri semeţ şi sigur, ca un glorios soldat
- Ave Cesar ! – spuse el- drept privind la împărat.
Iată norii, grei şi negrii cum se adună la zenit
Semn că viaţa unui rege dintr-o dată s-a sfârşit
Imperator, fiul Romei da de veste în lumea mare,
Că înainte-ţi Decebalus, stă tăcut fără suflare !
Eu Tiberius, cuget aspru şi vitează decurion
Am decapitat un rege sus în munţi pe Kogaion !
El e Decebalus care se credea nepieritor
Azi e mort, iar tu eşti viu pe deplin cuceritor.
Iată-i capul drept ofrandă, ăstu-i dac tu dă-i uitare,
Ai de-acum Dacia toată aşezată la picioare.
Şi se ridică Traian, după el întreaga curte
Cu privirile aţintite căutau să îl asculte
-Privesc capul şi mă-ntreb: A lui Decebal e oare ?
Mă cuprinde îndoiala, chipul regelui nu-mi pare
Nici nu-i recunosc privirea, prea umilă mi se arată
Decebal era ales, avea fruntea mult mai lată.
Ochii ăştia par cam tulburi şi lipsiţi de vreo sclipire
Greu mă-ncred că Decebalus a rămas o amintire…
- Împărate, honor ţie ! Ai mai mult decât atât
Ai pe daci răpuşi cu toţii, tu triumfi, ei au pierdut !
- Ave Roma ! Ave Iune !- exclamă atunci Traian -
Va trona peste milenii al meu sânge de roman
Cer să ridicăm columna pentru a gloriei cinstire
Să rămână peste veacuri lumea plină de uimire
Când pe frescele sculptate vor vedea romani soldaţi
Cum prin act de vitejie ţin pe daci îngenunchiaţi.
Şi pe-ntinderea de scene, vom lasa ochiul să vadă
Cum coroana unui rege, a ajuns cu greu să cadă
După lupte lungi şi grele, la picioare de roman
Sub puterea fără seamăn a împăratului Traian !

Monc Beati ( Monica S Ionescu)

________________________________________________________________________________