Demagogii

3 mar, 2019

Mulți se-adună-n colective soarta țării s-o ursească

Dar puțini mai au pe buze vorba dulce românească.

Gasul lor e plin de fiere și de multă clevetire

Și-n sălbatica gândire ne îndeamnă la unire

La unire către ură, căci prin ură strâng norodul

Și-l conduc cu mic cu mare să înalțe eșafodul.

Să își urască frate, soră și pe cel ce neam îi este

Iar pe ei să îi privească ca din lumile celeste.

Vezi figuri de propagandă, de sloganuri tot mai seci,

Azi se cred deja eroi cete, cete de zevzeci.

Din culisele științei dau citate, vorbe rare,

Dar în spate abia mai țin frâul inimii avare.

Vai de noi și vai de lume de-om rămâne doar cu ei,

C-om ajunge să cerșim milă de la Cer și Zei

Ne-om ruga și zi și noapte sfinți să aducă vindecare,

Să ne dea speranța care a murit în fiecare.

Monc Beati

Atât de greu...

30 nov, 2018

E atât de greu să asculți povețe
De la prea vechi jefuitori,
Ce azi pretind să te învețe

Despre dreptate și rigori.

E atât de greu, și cât mai doare
Să stai să asculți spre luare-aminte,
Pe cei ce-au cotropit popoare
Și-acum îți cer să taci, cuminte.

E atât de greu să-ți vezi un frate

Stând în genunchi și închinat,

În fața Porților Înalte

Ce veac de veac ne-au sugrumat.

E atât de greu să accepți că-n viață

Tăcerea ți-o impun drept Zeu

Și-ai vrea să spui lumii în față:

-Eu nu mă-nchin la Zeul tău!

E atât de greu și atât de trist

Prin cartea vremii răsfoind,

Să-ți vezi poporul ca pe-un Christ

Pe drumul crucii suferind.

Monc Beati

Nepăsarea unui voiajor

12 oct, 2018

Un ocean de stele din cer s-a prăbușit,

Tu ai privit la el tăcut și neclintit.

Gândind nepăsător la cei ce-or să se nască,

N-ai vrut să sprijini bolta cea sfântă și cerească.

Ai socotit că-n lume ești doar un voiajor,

Că n-ai primit menirea de înger protector.

Acum, iată pământul! Mai plin ca niciodată

De multă nepăsare și-o lume degradată.

Regretul?! E nimic. E doar zădărnicie.

Și-oricum nu-ți păsa ție, ce-a fost și-o să mai fie.

Tu vezi doar drumul tău, ești orb pentru mai mult

Aceiași ca și tine, din cer s-au stins demult!

Monc Beati

Târzia toamnă

5 sep, 2018

Înaripate sute, spre sud, pe înserat,

Încolonate-n stoluri cu toate au plecat.

Nici fluturi și nici gâze nu vezi acum să zboare,

Căci frigul nu le lasă să dea din aripioare.

Potop de musculițe se agită zgribulite,

Sub pătură de humus și frunze ruginite

Și-n scorburi adâncite, lispite de lumină,

Și-au pregătit bursucii o mică vizuină.

Pe dealuri, spre pădurea de fag și de gorun,

Se-ndreaptă către grotă, agale, ursul brun.

Prin tufele uscate de toamnă dezgolite,

Vezi iepurașii triști cu cozile zburlite.

De acum, e tot mai umed, mai mohorât și rece,

Tot locul unde toamna o vreme își petrece.

Apoi, de trece dânsa, natura se preschimbă

Și alb devine totul când norii încep să ningă.

DACII

6 iul, 2018

Printre file de istorii se zăreşte o perioadă,

Când umblau călare domnii şi se războiau în spadă.

Se luptau precum barbarii şi pe viaţă şi pe moarte

Căci slujeau nu pentru dânşii, ci mereu pentru cetate.

Tot atunci, se vede-n vremuri fumegând în ceas de seară,

O cetate pustiită şi-un erou ce-avea să moară

Ochii lui priveau spre munţi, martori pentr-o veşnicie

Căci durerea, numai cerul şi pamantu’ or s-o ştie.

Glasul lui părea să cânte glasul gloriei supreme

Ce doar timpul îl mai poartă până azi, din acea vreme.

Şi prin umbre rătăcite ce îţi spun mereu să taci,

Se deschide poarta care te trimite chiar la daci

Un popor de oameni liberi şi cu seamă cei mai drepţi

Dintre cei pe care lumea îi numeşte traco-geţi.

În cetatea lor domneşte nu un fiu de-al lui Atillo

Ci măreţul tarabostes Decebalus per Scorillo

Într-o noapte fără lună, fără vânt şi fără ploaie,

Se făcu furtună-n stele, semn că vor veni războaie.

Decebalus, tresări ca din visul cel mai groaznic

Şi chema la el îndată priceput cetăţii paznic.

- Da stăpâne! M-ai chemat? Ce-ai să-mi spui în ceas de noapte?

N-am văzut picior străin, nu-i nici ţipăt în cetate !

- Tu, Gelula, ascultă bine şi nu te-ndoi de Zeu !

El îmi spuse astă noapte tot ce-ţi spun acuma eu:

”Se arată asupra noastră de la vest, mare duşman,

Care poartă pe cap semnul împăratului roman.

Furtunos spre noi se-ndreaptă însoţit de legiuni

Secerând în calea-i largă pe germani şi crunţii huni.”

- Cu iertare-ţi cer stăpâne, să-mi îngădui a afla,

Va cădea în astă lupta, la pământ, coroana ta?

Mai departe »

Odă Limbii Române

29 iun, 2018

În negura vremii, trecut-am condeiul,

Lasat-am tot gândul sa-mi cânte temeiul

Și slove s-au scurs ca toate s-adune,

Versul cel dulce al limbii române.

Și tâmpla am pus pe-o veche psaltire

Să-mi deapăn prin minte o vie amintire.

O școală, un dascăl și un cor ce răsună,

Prin cantec de doină, în limba română.

Și doru de casă părea să m-aprindă

Priveam din odaie cum zace sub tindă,

O carte-nvechită și scrisă de mână,

Numită: Cetire la limba romană

Deschis-am cu grijă coperțile-i groase,

Rugând duhul cărții ca ochii să-mi lase

Să caute versul baladei strabune,

Tezaur de preț al limbii române.

Mai departe »

ABERRAȚIO...

19 iun, 2018

E noapte şi e rece acasă la Elmud
Şi-abia se vede luna călcând nisipul ud
Pe care stă bătrânul ce-ngână printre şoapte
Cuvinte rătăcite la ceas târziu în noapte.

El tot striga pe nume pe fiica lui Khalida
Şi-atât de neînţeles, pierdut, cânta Kaşida,
Tresare brusc când crede că fata şi-o zărise,
Dar trist revine-n gânduri, căci doar i se păruse.

Ea a plecat năvalnic adâncul să-l străbată,
Să afle de ce demon e lumea blestemată,
Că mult s-a frământat copila a-nţelege
Dar nimeni n-a putut misterul să-l dezlege.

Şi nici Elmud, sărmanul, nu i-a putut a spune
Cine-a creat infernul să bântuie prin lume.
Căci ce să-i spună bietul, un simplu muritor,
De acel nemărginit şi-n veci nepieritor!?

Dar noaptea se-adânceşte şi frigul rău apăsă
Şi răvăşit Elmud se-ndreaptă către casă.
El intră în palat cu sufletul învins
Şi-acum ca niciodată o teamă l-a cuprins.

Se-aşează lângă foc să facă o rugăciune,
Să nu plângă frenetic abia se mai abţine.
Şi-apoi căzu ca frânt pe pat să se-odihnească
Cu gândul la Khalida, ca-n vis să o-ntâlnească.

Iar somnul l-a cuprins acum ca niciodată
Şi-n visul cel adânc el întâlni pe fată,
Era precum o zână căzută dintre stele -
Prin tainica lumină se-asemăna cu ele.

De când plecă de-acasă, tot merse prin pustie
Şi parcă ar fi trecut, de-atunci, o veşnicie.
Dezlănţuită-n suflet, voinţa creatoare
Purta paşii copilei neîncetat spre mare.

Un peisaj magnific în faţă i se întinde
Ce nici în visu-i dulce nu l-ar putea cuprinde,
Sihastru-n spuma mării stătea zidit un munte,
Lumini de curcubeu croiau spre el o punte.

Un munte milenar creat ca o cetate
Stătea vrăjit şi rece înconjurat de ape.
În el erau doar cărţi, papirusuri şi pietre,
Părea c-acolo zace noianul de secrete.

Sfios păşi Khalida spre templul din granit
Ce-n faţa lui şi cerul statea încremenit.
În calea ei apare o nimfă din legende
Şi- îmbrăcată-n zale, doar faţa i se vede.

Khalida se temu de ce-ar putea să apară
Şi-ndată se întoarse, dorind să iasă afară,
Dar paşii n-au putut purta frumoasa fată
Ce-n reci fiori de teamă fusese incatuşată.

Nici un cuvânt aproape nu mai putea rosti,
Simţea că a plecat de mult dintre cei vii,
Dar nimfa, Amentis cum numele îi este,
O strigă blând pe fată şi cumpănit grăieşte: