ABERRAȚIO...

E noapte şi e rece acasă la Elmud
Şi-abia se vede luna călcând nisipul ud
Pe care stă bătrânul ce-ngână printre şoapte
Cuvinte rătăcite la ceas târziu în noapte.

El tot striga pe nume pe fiica lui Khalida
Şi-atât de neînţeles, pierdut, cânta  Kaşida,
Tresare brusc când crede că fata şi-o zărise,
Dar trist revine-n gânduri, căci doar i se păruse.

Ea a plecat năvalnic adâncul să-l străbată,
Să afle de ce demon e lumea blestemată,
Că mult s-a frământat copila  a-nţelege
Dar nimeni n-a putut misterul să-l dezlege.

Şi nici Elmud, sărmanul, nu i-a putut a spune
Cine-a creat infernul să bântuie prin lume.
Căci ce să-i spună bietul, un simplu muritor,
De acel nemărginit şi-n veci nepieritor!?

Dar noaptea se-adânceşte şi frigul rău apăsă
Şi răvăşit Elmud se-ndreaptă către casă.
El intră în palat cu sufletul învins
Şi-acum ca niciodată o teamă l-a cuprins.

Se-aşează lângă foc să facă o rugăciune,
Să nu plângă frenetic abia se mai abţine.
Şi-apoi căzu ca frânt pe pat să se-odihnească
Cu gândul la Khalida, ca-n vis să o-ntâlnească.

Iar somnul l-a cuprins acum ca niciodată
Şi-n visul cel adânc el întâlni pe fată,
Era precum o zână  căzută dintre stele -
Prin tainica lumină se-asemăna cu ele.

De când plecă de-acasă, tot merse prin pustie
Şi parcă ar fi trecut, de-atunci, o veşnicie.
Dezlănţuită-n suflet, voinţa creatoare
Purta paşii copilei neîncetat spre mare.

Un peisaj magnific în faţă i se întinde
Ce nici în visu-i dulce nu l-ar putea cuprinde,
Sihastru-n spuma mării stătea zidit un munte,
Lumini de curcubeu croiau spre el o punte.

Un munte milenar creat ca o cetate
Stătea vrăjit şi rece înconjurat de ape.
În el erau doar cărţi, papirusuri şi pietre,
Părea c-acolo zace noianul de secrete.

Sfios păşi  Khalida spre templul din granit
Ce-n faţa lui şi cerul statea încremenit.
În calea ei apare o nimfă din legende
Şi- îmbrăcată-n zale, doar faţa i se vede.

Khalida se temu de ce-ar putea să apară
Şi-ndată se întoarse, dorind să iasă afară,
Dar paşii n-au putut purta frumoasa fată
Ce-n reci fiori de teamă fusese incatuşată.

Nici un cuvânt aproape nu mai putea rosti,
Simţea că a plecat de mult dintre cei vii,
Dar nimfa, Amentis cum numele îi este,
O strigă blând pe fată şi cumpănit grăieşte:

---------------------------------------------------------

continuarea o gasiti in editia tiparita

_______________________________________________________________________