Adam și Eva.

Când Adam a zis femeii: 
 -Cheamă-mă în păcatul tău! 
 Nu contează ce vor Zeii 
 Ce-i al tău este şi al meu! 
 Eva a încercat să-i spună, 
 Că nu vrea să-l ispitească. 
 Insă el, ca s-o supună,  
 A-nceput să o silească. 
 Dară Domnul, prin gradină 
 Văzu tot ce s-a-ntâmplat. 
 Cum Adam cuprins de vină 
 Alerga către păcat. 
 Şi-n natura sa, divină, 
 De poruncă a uitat. 
 Şi s-a dus la el să-i spună:
 -Pentru ce n-ai ascultat? 
 Eva vru să te prevină 
 Însă tu ai refuzat! 
 Tu mai ştii când în grădină, 
 Te-am adus, te-am învătat,
 Că natura feminină 
 E desprinsă din bărbat? 
 Căci esenţa cea divină 
 Eu, la fel şi ei i-am dat! 
 Nu te las, de-acum, jivină 
 Să te mai numeşti bărbat! 
 Asta-i tot ce-a vrut să spună 
 Şi s-a-ntors şi a plecat. 
 După o vreme, vreme bună 
 Un om nou El a creat, 
 I-a pus inimă blajină 
 Şi femeii i l-a dat: 
 -Iată omul! Fii senină! 
 Cel dintâi l-am alungat! 
 Cel de-acum e din lumină, 
 Nu mai ştie de păcat. 
 Viaţa ta va fi deplină 
 Cu-n bărbat adevărat! 

de Monc Beati