poesia - POEZII

Demagogii

Sun, 03 Mar 2019 21:19:00 +0000

Mulți se-adună-n colective soarta țării s-o ursească

Dar puțini mai au pe buze vorba dulce românească.

Gasul lor e plin de fiere și de multă clevetire

Și-n sălbatica gândire ne îndeamnă la unire

La unire către ură, căci prin ură strâng norodul

Și-l conduc cu mic cu mare să înalțe eșafodul.

Să își urască frate, soră și pe cel ce neam îi este

Iar pe ei să îi privească ca din lumile celeste.

Vezi figuri de propagandă, de sloganuri tot mai seci,

Azi se cred deja eroi cete, cete de zevzeci.

Din culisele științei dau citate, vorbe rare,

Dar în spate abia mai țin frâul inimii avare.

Vai de noi și vai de lume de-om rămâne doar cu ei,

C-om ajunge să cerșim milă de la Cer și Zei

Ne-om ruga și zi și noapte sfinți să aducă vindecare,

Să ne dea speranța care a murit în fiecare.

Monc Beati

Atât de greu...

Fri, 30 Nov 2018 19:30:00 +0000

E atât de greu să asculți povețe
De la prea vechi jefuitori,
Ce azi pretind să te învețe

Despre dreptate și rigori.

E atât de greu, și cât mai doare
Să stai să asculți spre luare-aminte,
Pe cei ce-au cotropit popoare
Și-acum îți cer să taci, cuminte.

E atât de greu să-ți vezi un frate

Stând în genunchi și închinat,

În fața Porților Înalte

Ce veac de veac ne-au sugrumat.

E atât de greu să accepți că-n viață

Tăcerea ți-o impun drept Zeu

Și-ai vrea să spui lumii în față:

-Eu nu mă-nchin la Zeul tău!

E atât de greu și atât de trist

Prin cartea vremii răsfoind,

Să-ți vezi poporul ca pe-un Christ

Pe drumul crucii suferind.

Monc Beati

Nepăsarea unui voiajor

Fri, 12 Oct 2018 21:27:00 +0000

Un ocean de stele din cer s-a prăbușit,

Tu ai privit la el tăcut și neclintit.

Gândind nepăsător la cei ce-or să se nască,

N-ai vrut să sprijini bolta cea sfântă și cerească.

Ai socotit că-n lume ești doar un voiajor,

Că n-ai primit menirea de înger protector.

Acum, iată pământul! Mai plin ca niciodată

De multă nepăsare și-o lume degradată.

Regretul?! E nimic. E doar zădărnicie.

Și-oricum nu-ți păsa ție, ce-a fost și-o să mai fie.

Tu vezi doar drumul tău, ești orb pentru mai mult

Aceiași ca și tine, din cer s-au stins demult!

Monc Beati

Târzia toamnă

Wed, 05 Sep 2018 16:26:00 +0000

Înaripate sute, spre sud, pe înserat,

Încolonate-n stoluri cu toate au plecat.

Nici fluturi și nici gâze nu vezi acum să zboare,

Căci frigul nu le lasă să dea din aripioare.

Potop de musculițe se agită zgribulite,

Sub pătură de humus și frunze ruginite

Și-n scorburi adâncite, lispite de lumină,

Și-au pregătit bursucii o mică vizuină.

Pe dealuri, spre pădurea de fag și de gorun,

Se-ndreaptă către grotă, agale, ursul brun.

Prin tufele uscate de toamnă dezgolite,

Vezi iepurașii triști cu cozile zburlite.

De acum, e tot mai umed, mai mohorât și rece,

Tot locul unde toamna o vreme își petrece.

Apoi, de trece dânsa, natura se preschimbă

Și alb devine totul când norii încep să ningă.

DACII

Fri, 06 Jul 2018 09:13:00 +0000

Printre file de istorii se zăreşte o perioadă,

Când umblau călare domnii şi se războiau în spadă.

Se luptau precum barbarii şi pe viaţă şi pe moarte

Căci slujeau nu pentru dânşii, ci mereu pentru cetate.

Tot atunci, se vede-n vremuri fumegând în ceas de seară,

O cetate pustiită şi-un erou ce-avea să moară

Ochii lui priveau spre munţi, martori pentr-o veşnicie

Căci durerea, numai cerul şi pamantu’ or s-o ştie.

Glasul lui părea să cânte glasul gloriei supreme

Ce doar timpul îl mai poartă până azi, din acea vreme.

Şi prin umbre rătăcite ce îţi spun mereu să taci,

Se deschide poarta care te trimite chiar la daci

Un popor de oameni liberi şi cu seamă cei mai drepţi

Dintre cei pe care lumea îi numeşte traco-geţi.

În cetatea lor domneşte nu un fiu de-al lui Atillo

Ci măreţul tarabostes Decebalus per Scorillo

Într-o noapte fără lună, fără vânt şi fără ploaie,

Se făcu furtună-n stele, semn că vor veni războaie.

Decebalus, tresări ca din visul cel mai groaznic

Şi chema la el îndată priceput cetăţii paznic.

- Da stăpâne! M-ai chemat? Ce-ai să-mi spui în ceas de noapte?

N-am văzut picior străin, nu-i nici ţipăt în cetate !

- Tu, Gelula, ascultă bine şi nu te-ndoi de Zeu !

El îmi spuse astă noapte tot ce-ţi spun acuma eu:

”Se arată asupra noastră de la vest, mare duşman,

Care poartă pe cap semnul împăratului roman.

Furtunos spre noi se-ndreaptă însoţit de legiuni

Secerând în calea-i largă pe germani şi crunţii huni.”

- Cu iertare-ţi cer stăpâne, să-mi îngădui a afla,

Va cădea în astă lupta, la pământ, coroana ta?

- N-am ştiinţă mai departe, visul nu mi-a arătat

Al cui cap va sta în luptă pân’ la urmă ridicat !

- Nu presimţi nimic stăpâne? Ochiul tău, cam trist îmi pare

Şi-un oftat adânc lăsata-i ca din suflet să-ţi coboare.

-Nu e vreme, pentru asta, timpul n-are aşteptare,

La Xenogeneu degrabă tu vesteşte a mea visare !

Şi-napoi să vi cu dânsul până zorile s-arată

Şi să-mi pregăteşti şi calul şi armura de-îndată.

- Ce îmi ceri... poruncă-mi este şi-am să plec, gonind călare

Grabnic astfel m-oi întoarce pan’ la răsărit de soare !

Tresări-n ferestre luna şi cuprinsă de fiori,

Încerca să ţină noaptea cât mai lungă până-n zori.

Căci fecioara, astrul nopţii, de putea l-ar fi urmat

Şi-ar fi coborât în luptă cu tot cerul înstelat.

III

După un ceas şi jumătate, plin de griji şi frământare
Se auzi zornind în noapte ale porţilor zăvoare.
Gărzi ţin torţele aprinse ca lumina lor să cadă
Peste faţa celui care este a regelui iscoadă.
- Daţi-mi drumu ! veşti mă poartă de la margini de hotare
Să-mi anunţ cinstitul rege, de-a duşmanului turbare.
Din cetate, Decebalus chipul mândru şi-l arată
Şi naintea-i toată straja pleacă capul dintr-o dată
- Tu iscoadă ! Vino-ncoace văd pe fruntea ta sudoare,
Cum venita-i doar tu singur ? Eu ţi-am dat şi ajutoare.
- Iartă-mă mărite rege dar mă tem că nu-i scăpare
Au fugit, când ei aflară că-i sortită a ta trădare.
- Îmi vorbeşti despre trădare? -însuşire omenească -
Trădători, de când e lumea s-au născut şi-or să se nască.
Cine sunt? Iscoadă spune-mi !
Poartă-n piept a noastre inimi?
- Nobilimea domnul meu, cea cu straiele aurite.
A primit din partea Romei bogaţii făgăduite.
-Nobilimea? Cea ce vrea a fi elită,
S-a lasat cu a ei ştiintă, fără seamăn mituită?
- Chiar de poartă straiul nostru, eu socot că daci nu sunt!
Dacu-i dac de când se naşte până intră în mormânt.
Iară dânşii, nu-s de-ai noştrii nici ai taberei duşmane.
Şi-or găsi cu toţi sfârşitul sub săgeţile romane.
Simt că tâmplele-mi zvâcnesc, sângele mi se-nfierbântă
Greu Xenogeneu apare, cerul parcă se frământă.
Ziua cere să se nască noaptea nu mai vrea să plece.
Vântul sulfă cu putere rispind o ceaţă rece
- Poţi să pleci, ostaşii aşteaptă glasul meu la ei s-ajungă
Bun rămas să-şi i-a de’acasă, vor avea o lupta lungă
Nopţi şi zile fără tihnă, soarta grea de-acum le este
Să-şi sărute pruncii rumeni şi-ndrăgitele neveste.
Pe bătrâni să nu îi tulburi trupul lor e oboist
Au luptat o viaţă-ntreagă, sunt acum la asfinţit.
- La porunca ta mărite, plec acum că-i rea zăbava
Trec întâi pe la Blidaru şi apoi prin Argidava.
Însă-n Apullum stăpâne şi la Roşia Montană
Nechezau de astă noapte cai cu pecete romană.
Vestea asta ca un fulger frânse inima-i de rege
Străjile privind la dânsul, nu puteau a-l înţelege.

La Sarmisegetuza-n noapte, peste timp de aşteptare,
Se apropie Gelula şi Xenogeneu călare
Murmurând ca din ceasloave, rugăciuni de ei ştiute
Către Decebal se-ndreaptă, pregătiţi să îl ajute.
- Te-aşteptam Xenogeneu, tu înţelept hultan ktistai
Sala tronului aşteaptă că alături să îmi stai.
- De-ai venit, aş vrea să ştiu. Poporul meu va fi răpus ?
Fi drept, Xenogeneu şi spune-mi, ce vezi venind de la apus ?
-Văzut-am stelele cum trec fără sclipirea lor de seară,
Cum soarele şi-a rupt o rază şi-a prefăcut-o în chip de ceară.
Citit-am cerul în taina nopţii, cu de-amănuntul l-am privit,
L-am cercetat şi-n zorii zilei şi în amurg spre asfinţit.
De trădători ţi-e ţara plină că bolta nopţii-nstelată
Străbun pământul, neîmpăcat, va fi de-acum că niciodată
Vedeam cohortă, cavalerii, ducand cu ei daci capturaţi
Şi în semn de umilire, toţi în lanţ erau purtaţi
- Asta vezi ? Mă tem că-i drept, tot ce-îmi spui citind în stele
Tare aş vrea să pot să scutur toate tainele din ele
C-apoi, cu a lor putere, şi la timpul potrivit
Să preschimb ca prin minune, tot destinul hărăzit !
Iar de-acum, dragă Gelula, nu pot sta în voia sorţii
Vom lupta până la unu, piept la piept cu umbra morţii
Zeii-mi cer că să plecăm, până zorii se revarsă
De ne-om rătăci pe drum, ne-ntâlnim la Piatră Arsă.
Groaza peste tot se-arată, dacii luptă cu-ndârjire
Şi purtaţi plini de speranţa se încred în nemurire
De la Istru la Drobeta, din Napoca la hotare
Se cutremură pământu’ plin de griji şi-nfiorare
Prin Carpaţi pe creste sus, oştile stau pregătite,
Îşi pândesc, cruzii vrăşmaşi, cu-a lor săbii otrăvite
Dar puterea, nu le-ajunge, braţele-s neputincioase
Iar vrăşmaşul iute vine cu armate numeroase
Lupta grea se înteţeşte, bieţii daci se duc pe rând,
Peste ei, neiertătoare, moartea trece triumfând.
Oastea Daciei măreţe, ceas de ceas se prăbuşeşte
A romanilor putere, tot mai mult o vezi cum creşte.

După o vreme de tăcere în destin un semn apare
Ce dezlănţuie furtuna sus în munţi şi pân’ la mare
Dimineţi purtate-n lacrimi pe la porţi la Sucidava
Şi de inimi pustiite prin cetatea Petrodava.
Zile, nopţi, trecură toate cu necazuri încă un an
Decebal află în taină de izbândă lui Traian
-Am venit mărite rege, că să-ţi spun : Ne-au biruit !
Infanterii, căpetenii, au luptat până-au murit.
Ne-au lăsat cântec de jale peste tot auzi bocind
Pe femei cu prunci în braţe de durere rătăcind.
Trupuri mii zac pe pământ iar prin codrii lupii plâng
Vulturii s-adună-n cete sus pe creste prin Parâng
Tot oceanul de speranţe pentru daci parcă a secat
Îndurare nu vor cere, capul lor nu stă plecat.
-Îmi ajunge, vremea asta, mi-a vestit Xenogeneu !
Şi de atunci sufletu-mi plânge şi mă chinuie mereu.
El îmi spuse că pe ceruri, stelele şi astrul nopţii
Numărau rând după rânduri, oastea mea predată morţii,
Cum poporul meu cel liber, neam de oameni preacinstit
De la dreapta lui măsură, va fi-ndepărtat silit.
Şi de-atunci - tot el îmi spuse- multe lacrimi va vărsa,
Până Pontus Euxinus, de durere va seca.
Vreau să pleci, să cauţi oameni, pe femei să le adune,
Să le-adăpostească-n munte prin locuri de rugăciune
Mai cu seamă, a lor copii du-i cu grijă-n sanctuare
Locul unde vor primi adăpost şi de mâncare.
Despre voi, soldaţii mei şi de-avoastră bravă faptă
Mărturie voi da lumii ce în ceruri mă aşteaptă
Eu cu greu pot să privesc, ţara asta minunată
Cum căzu ea, din înalturi, că un fulger dintr-o dată
Dau străjerilor poruncă, ca la mine să mi-i cheme
Pe toţi ce ce poartă astăzi ale Daciei însemne
Să-mi răspundă fiecare, cum şi-a onorat cetatea
După rang la orişicare îi voi cere libertatea.

Şi s-a făcut linişte în ceruri şi lacrimi reci s-au scuturat,
Din norii plini de întristare ce peste munţi s-au adunat
Sub bolta tulbure şi sfânta, lângă căruntul munte-nalt
Decebal, tăcut şi singur ca un monah a-ngenuncheat.
- O divine împărate, Tu Zamolxe cel dintâi !
Iată-mă, cerându-ţi voie să-mi pun vieţii căpătâi.
Am luptat până la capăt, eu sunt ultimul soldat
Nu mă las legat în lanţuri de al Romei împărat!
- Decebalus, Decebalus, zeii-ţi cer tu i-a aminte
Să nu-nfigi pumnalul rece într-o inimă fierbinte,
- Iartă-mă, acum Zamolxe, Tu stăpân şi domn ceresc
C-a mea inimă tot cere, greu blestem că să rostesc
Să blestem pe oricine, să blestem chiar pe-ai mei
De vor vrea să-mi vândă munţii şi tot aurul din ei
Aurul, ce greu îmi pare că atârnă prin Carpaţi
El a îmbătat coroana vitregiţilor mei fraţi.
Dar de vor să se slujească de a zeilor putere
Pun sub paza Ta Zamolxe orice aur care piere
Cer, ca ochiu-Ţi să nu vadă de e dac ori venetic,
De-i tâlhar piară oricare, de la mare pân’ la mic.

VII

Cum trecea timpul fugar, firul lumii răsucind
Număra vieţile frânte în războiul fraticid
Pe când nobili se-adunară mai cu seamă la Senat,
Cercetând sorţii izbandei, mult râvnită de împărat,
La palat, porţine-nalte se deschid greoi în sus
Pe sub care solemn trece, chiar Tiberius Tacitus.
Un bărbat cu pieptul lat, în armuri negre cuprins
Aducând un suveran neclintit cu suflet stins.
Se opri semeţ şi sigur, ca un glorios soldat
- Ave Cesar ! – spuse el- drept privind la împărat.
Iată norii, grei şi negrii cum se adună la zenit
Semn că viaţa unui rege dintr-o dată s-a sfârşit
Imperator, fiul Romei da de veste în lumea mare,
Că înainte-ţi Decebalus, stă tăcut fără suflare !
Eu Tiberius, cuget aspru şi vitează decurion
Am decapitat un rege sus în munţi pe Kogaion !
El e Decebalus care se credea nepieritor
Azi e mort, iar tu eşti viu pe deplin cuceritor.
Iată-i capul drept ofrandă, ăstu-i dac tu dă-i uitare,
Ai de-acum Dacia toată aşezată la picioare.
Şi se ridică Traian, după el întreaga curte
Cu privirile aţintite căutau să îl asculte
-Privesc capul şi mă-ntreb: A lui Decebal e oare ?
Mă cuprinde îndoiala, chipul regelui nu-mi pare
Nici nu-i recunosc privirea, prea umilă mi se arată
Decebal era ales, avea fruntea mult mai lată.
Ochii ăştia par cam tulburi şi lipsiţi de vreo sclipire
Greu mă-ncred că Decebalus a rămas o amintire…
- Împărate, honor ţie ! Ai mai mult decât atât
Ai pe daci răpuşi cu toţii, tu triumfi, ei au pierdut !
- Ave Roma ! Ave Iune !- exclamă atunci Traian -
Va trona peste milenii al meu sânge de roman
Cer să ridicăm columna pentru a gloriei cinstire
Să rămână peste veacuri lumea plină de uimire
Când pe frescele sculptate vor vedea romani soldaţi
Cum prin act de vitejie ţin pe daci îngenunchiaţi.
Şi pe-ntinderea de scene, vom lasa ochiul să vadă
Cum coroana unui rege, a ajuns cu greu să cadă
După lupte lungi şi grele, la picioare de roman
Sub puterea fără seamăn a împăratului Traian !

Monc Beati ( Monica S Ionescu)

________________________________________________________________________________

Odă Limbii Române

Fri, 29 Jun 2018 21:18:00 +0000

În negura vremii, trecut-am condeiul,

Lasat-am tot gândul sa-mi cânte temeiul

Și slove s-au scurs ca toate s-adune,

Versul cel dulce al limbii române.

Și tâmpla am pus pe-o veche psaltire

Să-mi deapăn prin minte o vie amintire.

O școală, un dascăl și un cor ce răsună,

Prin cantec de doină, în limba română.

Și doru de casă părea să m-aprindă

Priveam din odaie cum zace sub tindă,

O carte-nvechită și scrisă de mână,

Numită: Cetire la limba romană

Deschis-am cu grijă coperțile-i groase,

Rugând duhul cărții ca ochii să-mi lase

Să caute versul baladei strabune,

Tezaur de preț al limbii române.

Simțit-am prin suflet, un fel de sfială,

Purtam amintirea din vechea mea școală

Elevi în ținută cântând împreună:

Ești glasul meu, tu limbă română

Frumoasa mea țară, îți port o credință,

Cinstesc limba ta cu bună știință.

Și dacă, vreodată, un nor se adună,

Mi-e ruga spre Domnul în limba română!

ABERRAȚIO...

Tue, 19 Jun 2018 19:35:00 +0000

E noapte şi e rece acasă la Elmud
Şi-abia se vede luna călcând nisipul ud
Pe care stă bătrânul ce-ngână printre şoapte
Cuvinte rătăcite la ceas târziu în noapte.

El tot striga pe nume pe fiica lui Khalida
Şi-atât de neînţeles, pierdut, cânta Kaşida,
Tresare brusc când crede că fata şi-o zărise,
Dar trist revine-n gânduri, căci doar i se păruse.

Ea a plecat năvalnic adâncul să-l străbată,
Să afle de ce demon e lumea blestemată,
Că mult s-a frământat copila a-nţelege
Dar nimeni n-a putut misterul să-l dezlege.

Şi nici Elmud, sărmanul, nu i-a putut a spune
Cine-a creat infernul să bântuie prin lume.
Căci ce să-i spună bietul, un simplu muritor,
De acel nemărginit şi-n veci nepieritor!?

Dar noaptea se-adânceşte şi frigul rău apăsă
Şi răvăşit Elmud se-ndreaptă către casă.
El intră în palat cu sufletul învins
Şi-acum ca niciodată o teamă l-a cuprins.

Se-aşează lângă foc să facă o rugăciune,
Să nu plângă frenetic abia se mai abţine.
Şi-apoi căzu ca frânt pe pat să se-odihnească
Cu gândul la Khalida, ca-n vis să o-ntâlnească.

Iar somnul l-a cuprins acum ca niciodată
Şi-n visul cel adânc el întâlni pe fată,
Era precum o zână căzută dintre stele -
Prin tainica lumină se-asemăna cu ele.

De când plecă de-acasă, tot merse prin pustie
Şi parcă ar fi trecut, de-atunci, o veşnicie.
Dezlănţuită-n suflet, voinţa creatoare
Purta paşii copilei neîncetat spre mare.

Un peisaj magnific în faţă i se întinde
Ce nici în visu-i dulce nu l-ar putea cuprinde,
Sihastru-n spuma mării stătea zidit un munte,
Lumini de curcubeu croiau spre el o punte.

Un munte milenar creat ca o cetate
Stătea vrăjit şi rece înconjurat de ape.
În el erau doar cărţi, papirusuri şi pietre,
Părea c-acolo zace noianul de secrete.

Sfios păşi Khalida spre templul din granit
Ce-n faţa lui şi cerul statea încremenit.
În calea ei apare o nimfă din legende
Şi- îmbrăcată-n zale, doar faţa i se vede.

Khalida se temu de ce-ar putea să apară
Şi-ndată se întoarse, dorind să iasă afară,
Dar paşii n-au putut purta frumoasa fată
Ce-n reci fiori de teamă fusese incatuşată.

Nici un cuvânt aproape nu mai putea rosti,
Simţea că a plecat de mult dintre cei vii,
Dar nimfa, Amentis cum numele îi este,
O strigă blând pe fată şi cumpănit grăieşte:

---------------------------------------------------------

continuarea o gasiti in editia tiparita

_______________________________________________________________________

GLASUL STRĂBUN

Fri, 15 Jun 2018 09:50:00 +0000

Astăzi, istoria ne-nvaţă că-n luptă au căzut eroi,

Că s-au jerfit cu demnitate de-atuncea pentru noi.

Şi azi se mai aude glasul copiilor îndureraţi

Ca un ecou, a lor mâhnire, răsună prin Carpaţi.

Dar nu degeaba plânge marea în valul de durere,

Că au murit eroi se ştie şi cerul tot mai cere.

Şi cer strămoşii onoarea lor, strivită azi de noi.

O cer prin ordin sacerdot s-o aducem înapoi.

Vuieşte vie conştiinţa, a unui neam erou,

Că nu a dispărut credinţa de a-l reînvia din nou

N-a dispărut nici simţământul de dragoste de ţară,

Când unii ne şoptesc adesea că pâinea-i prea amară.

Un foşnet că de taină în codrii se adună,

Când picură pământul o lacrimă bătrână

A celui ultim dac, ce ţara şi-a aflat,

Strivită sub călcâiul străinului bogat.

-Priviţi voi, oameni drepţi, pământul iar ne ceartă!

Că am lăsat duşmanul, un neam ca să-l despartă.

Că am uitat ce-i bine, iar răul cere slavă,

Şi zilnic ne îmbie cu-o cupă de otravă.

Voi cereţi în tăcere, nevoile de-o viaţă.

Ei cer doar viaţa voastră, lipsită de speranţă

Deși-s puţini la număr, puterea lor e mare,

Şi vă urzeşte ura din munte pân' la mare.

Dar voi, staţi şi vegheaţi şi nu lăsaţi să cadă

Asupra voastră norul tenebrelor de pradă.

Şi cântăriţi dreptatea cu faţa către soare

Ca raza-i de lumină pe mâini să vă coboare.

Căci ce lucrare a minţii se poate fără mâini?

Ele zidesc si monştrii şi mândrii serafimi.

Voi nu primiţi nici ura, nici pizma înapoi

Să-şi modeleze chipul duşmanului prin voi.

Şi câte şi mai câte, cuvinte-n şir răsună,

La cei, puţin la număr, ce gloata o adună.

Ca să înalţe ziduri din minţi neînţelese

Vestind că n-aveţi tara de care să vă pese.

Nu ascultaţi chemarea de luptă, contra voastră,

Ea nu v-aduce pacea, ci suflete de piatră.

Ca-apoi să le simţiţi povară viaţa toată

Spre amintirea a ceea ce n-a fost niciodată.

Căci n-a fost nici lumina nici noaptea veşniciei

A fost doar visul vostru, jerfit nimicniciei,

Creat în mintea voastră, croind destine amare,

Tarate prin infernul figurilor bizare.

Dar, cumpăniţi prea bine la ceea ce vă-ndeamnă,

Să n-auziţi de glasul, a ţării voastră mamă.

Ea va deschide marea din care v-aţi născut,

Pe braţe poarta munţii ca să vă fie scut.

N-o părăsiţi de dragul a ce-i peste hotare,

Sperând că veţi avea o lume la picioare.

Nu vă-ncruntaţi spre cer, spunând că-i blestemat,

Pământu-n care neamul eroii şi-a-ngropat.

Şi-apoi, la ce-au trudit în jale şi război

Acei ce şi-au dat viaţa şi pacea pentru voi?

Doar ca in file vechi, istoria să-i închidă,

Si-o veşnică uitare pe toţi să va cuprindă?

Uitaţi-vă la munte şi-apoi priviţi câmpia,

E leagănul din care nascută-i România

Şoptiţi uşor la prunci o doină din bătrâni,

Că să-nţeleagă versul iubirii din străbuni.

Tot astăzi se vorbeşte de holdele bogate,

Pe care ţara voastră, le-avea nemăsurate.

Şi-acum stau vestejite, doar cerul le mai udă,

Inert e braţul care, cândva, muncea cu trudă.

-O noi, fii de eroi, uniţi printr-o credinţă !

Lăsam să ne cuprindă atâta umilinţă.

Răpuşi de trândăvie, ne-am dat tot ce-am avut

Şi plini de lăcomie ne vindem pe-un sărut

Monc Beati ( Monica S Ionescu)